Astăzi a avut loc lansarea unei noi publicații independente on-line, Ziarul Deschis (ZD). Pare interesant, având în vedere că va fi scris de tineri jurnaliști din toată țara, nu neapărat cu experiență în domeniu, dar care își vor expune propriile opinii, sau vor învăța pe parcurs cum să facă acest lucru.

Pe mine mă interesează din mai multe puncte de vedere toată treaba asta. Unul ar fi cam ce unghi de abordare vor avea acești ziariști deschiși, iar altul ar fi subiectele în sine și calitatea lor. Eu una, după un semestru și un pic la secția de Jurnalism de la FSPAC, nu simt că am câștigat cunoștințe în plus, ci mai degrabă exercițiul m-a învățat cum să abordez anumite subiecte. De aceea sunt foarte curioasă cum va evolua întregul proiect. Începutul pare promițător, aud de foarte multă vreme de ZD pe toate rețelele sociale, așa că ia vedeți despre ce e vorba! ( Știți voi, da? Click pe poză sau pe linku’ de la început )

Am ajuns la o altă concluzie tragică: unde este mâncare, acolo se află și centrul Universului meu. Mă gândesc la mâncare mai des decât se gândesc bărbații la sex. Așa, de vreo 10 ori mai des.

Astfel, deși dimineața nu pot să mănânc altceva decât o țigară și o cafea cu mult lapte și o tonă de zahăr, după ora 12 deja începe Nomnom, dinozaurul din stomacul meu, să cânte după mâncare. Și urlă atât de tare încât, dacă aș sta acasă toată ziua, probabil că aș mânca într-una, până seara târziu. Și de fiecare dată când mănânc, am prostul obicei să bag în mine până mi se face rău. Iar apoi, mai mănânc puțin, să-mi treacă.

Sunt nopți în care mă trezesc în bucătărie, golind frigiderul. Sunt zile în care am 5 mese/zi, și mese, nu snack-uri! Sunt momente în care plec de acasă, după ce mănânc, și ajung într-un restaurant/fast-food/junk-food/birt cu sandvișuri. Și acolo, ghici ce fac? Exact!

Am ajuns într-un asemenea hal în care dacă există mâncare pe o rază de 50 de metri în jurul meu, nu mă pot abține să nu mă servesc. Dacă văd că cineva mănâncă, hop și eu! Că doar și eu aș mânca, că sunt slăbuță și crede lumea că acasă nu mănânc. Dar lumea se înșală! Ohooo, și încă ce se mai înșală lumea…

Uneori, toată chestia asta cu mâncatul mă face să mă simt pagubă pe lângă casa omului. Noroc că unii s-au mai obișnuit cu chestia asta. Mă întreabă dacă vreau să mănânc și eu, eu răspund că nu, ei spun că mint și până la urmă tot mănânc. Dar eu tot nașpa mă simt. Știi ce zic?

E greu, trebuie să recunosc! E greu să te chinui să pui 5 kg pe tine în 3 luni de zile, iar apoi să pierzi 2 într-un weekend, sau pe toate 5 din cauza unei răceli! Dar eu mănânc, și nu doar pentru că trebuie, ci pentru că îmi place!

Noaptea visez numai la mâncăruri, la mere coapte în zahăr ars, la brânzeturi aromate puternic, la prăjituri de casă și la plăcinte cu brânză dulce. Visez frigărui și pui copt la cuptor cu sos de ardei iute, la salate cu ceapă multă, chiar dacă după, probabil nu m-ar mai pupa nimeni o perioadă. Visez mirodenii și murături și compoturi si, si și… pfai, iar cântă Nomnom. Practic, mâncarea e singurul lucru normal la visele mele, că în rest sunt numai tâmpenii cu lumi paralele și relații eșuate.

Acuma gata cu prostiile, că mă duc să mânc o dărabă de clătite cu gem de caise. Bine?

Toate lucrurile bune se termină odată și-odată! Da, m-am certat cu Laci Kefelo… Nu are destulă tărie de caracter,  dar e atât de plin de el încât i s-a suit la cap! Așa că… l-am concediat.

În perioada de probă nu s-a prezentat la locul de muncă mai deloc, dar pretențiile au devenit din ce în ce mai mari, iar acum, pe perioada asta de criză, nu-mi permit să-l plătesc cât cere el, iar, dacă tot veni vorba, nici nu-și merită leafa.

Când am nevoie mai mare de el, mă trezesc că nu e, la telefon nu răspunde și întârzie mai mereu, astfel încât, oricât de perfect mi se părea inițial, am decis să-i desfac contractul de muncă, pentru încălcarea clauzelor. Ca urmare, a intrat într-o depresie majoră și s-a decis să revină la stadiul de gay. Da, ați auzit bine. Gay!

Și pentru că acest post este musai să fie ocupat, în urmă cu o săptămână am angajat pe cineva competent, care se descurcă mult mai bine și care nu cere altceva decât dragostea mea, în schimbul celei pe care mi-o oferă. De această dată este vorba despre o persoană REALĂ, de sex MASCULIN, s-ar putea să îl știți, s-ar putea să nu. Mai multe detalii nu am să vă ofer, că poate se supără pe mine și își dă demisia. Dar în principiu, de o săptămână și ceva nu mi-am putut dezlipi zâmbetul ăsta tâmpit de pe față

Să fiți cuminți!

Mda. După uriașul succes de anul trecut, unde m-au votat aproximativ 3 persoane, m-am hotărât să concurez și în acest an la RoBlogFest. Scopul e să mă voteze 4 persoane. Așadar, vă invit pe cei care știu despre ce e vorba să apese butonașul acela din dreapta, ăla pe care scrie să-l apeși ca să mă votezi. De asemenea, îi rog pe cei care consideră că merit mai mult să mă voteze.

Promisiunile de campanie electoblogăreală sunt după cum urmează:

• Promit că voi face o autostradă cu sens unic care să unească toată prostimea din blogosfera româneasca și care va duce spre primul cimitir virtual comun, să putrezească toți acolo, ei între ei.
• Promit mărirea pensiilor bloggerilor cu -50%
• Promit că voi combate corupția, nepotismul din guest-post-uri și lipsa de cunoștințe lingvistice
• Voi revoluționa sistemul de educație a minorilor care accesează site-uri de pornografie
• Voi majora banda de wi-fi gratuită, prin refuzul de a intra pe blogul lui Zoso
• Voi interzice pițiponcizarea și cocălarizarea feisbucului
• Voi da o ordonanță de urgență prin care se va interzice utilizarea IE
• Voi introduce pedeapsa cu moartea pentru bloggerii care copiază articolele altora
• Voi introduce noi locuri de muncă la Fabrica de Cherestea Virtuală
• Voi crește salariul minim pe economie cu 2 MB/s

Așadar, votați Cronicuța (M)ironică! Să chatuim BINE!

Oamenii sunt de mai multe feluri. Sunt oameni proști, sunt oameni mai puțin proști, există un singur om deștept și care le știe pe toate, și, de obicei, acea persoană e nimeni alta decât cea care vorbește despre celelalte două categorii. Și prin aceste 3 tipuri de oameni, mai există unul, care se încadrează succesiv când într-o categorie, când într-alta, și anume, oamenii care sunt atât de dificili, încât nu-ți dai niciodată seama dacă vorbesc serios sau nu. Îi vom spune homo indescifraebilus.

Homo indescifraebilus are de obicei privirea pierdută în spațiu, lipsită de orice urmă de expresivitate, și o are așa tot timpul. Vorbește pe același ton al vocii și la nervi, și când zice un banc și, probabil, și când face dragoste cu o femeie, astfel încât nu poți știi niciodată dacă glumește, urlă sau face dragoste, drept urmare, la sfărșitul unei conversații cu o astfel de persoană, rămâi prost și te întrebi ce tren a trecut peste tine, iar, de obicei, ajungi la un răspuns destul de îndepărtat de adevăr.

Homo indescifraebilus e un fel de emo al personalitățiilor, întrucât pe dânsul nu-l înțelege “nimeni”, ba mai mult, se plânge în continuu în gândul său de această problemă a cărei rezolvare e atât de simplă, astfel încât ajunge să se închidă și mai mult în sine, își extirpă orice fel de emoție vizibilă și o aruncă la primul coș de gunoi. Degeaba îi zici că nu că Batman Batman, el o ține sus și tare că nu e așa, iar apoi se uită fix la primul stălp care îi apare în aria vizuală și refuză să mai scoată vreun cuvânt, oricât de sec. Iar atunci, tu rămâi din nou prost.

Indescifraebilus e bine îmbrăcat, știe să ajute pe alții, îl duce capul, de cele mai multe ori, mai mult decât pe alții,  moment în care migrează în categoria oamenilor mai puțin proști, însă e mereu singur, nu prea are grijă de el și se lasă mai mereu pe ultimul loc, iar asta îl plasează din nou în categoria oamenilor proști.

Când vorbește serios, poate purta o conversație coerentă din toate punctele de vedere și poate deveni unul din oamenii deștepți care le știu pe toate, însă când e vorba de glumit, toată lumea îl ia în serios, astfel creându-se un pseudo-complex al său, și se îngroapă în colțul lui să vorbească singur pe întuneric.

Te simți? Comentează! Nu te simți? Comenteză oricum!