Oamenii sunt de mai multe feluri. Sunt oameni proști, sunt oameni mai puțin proști, există un singur om deștept și care le știe pe toate, și, de obicei, acea persoană e nimeni alta decât cea care vorbește despre celelalte două categorii. Și prin aceste 3 tipuri de oameni, mai există unul, care se încadrează succesiv când într-o categorie, când într-alta, și anume, oamenii care sunt atât de dificili, încât nu-ți dai niciodată seama dacă vorbesc serios sau nu. Îi vom spune homo indescifraebilus.

Homo indescifraebilus are de obicei privirea pierdută în spațiu, lipsită de orice urmă de expresivitate, și o are așa tot timpul. Vorbește pe același ton al vocii și la nervi, și când zice un banc și, probabil, și când face dragoste cu o femeie, astfel încât nu poți știi niciodată dacă glumește, urlă sau face dragoste, drept urmare, la sfărșitul unei conversații cu o astfel de persoană, rămâi prost și te întrebi ce tren a trecut peste tine, iar, de obicei, ajungi la un răspuns destul de îndepărtat de adevăr.

Homo indescifraebilus e un fel de emo al personalitățiilor, întrucât pe dânsul nu-l înțelege “nimeni”, ba mai mult, se plânge în continuu în gândul său de această problemă a cărei rezolvare e atât de simplă, astfel încât ajunge să se închidă și mai mult în sine, își extirpă orice fel de emoție vizibilă și o aruncă la primul coș de gunoi. Degeaba îi zici că nu că Batman Batman, el o ține sus și tare că nu e așa, iar apoi se uită fix la primul stălp care îi apare în aria vizuală și refuză să mai scoată vreun cuvânt, oricât de sec. Iar atunci, tu rămâi din nou prost.

Indescifraebilus e bine îmbrăcat, știe să ajute pe alții, îl duce capul, de cele mai multe ori, mai mult decât pe alții,  moment în care migrează în categoria oamenilor mai puțin proști, însă e mereu singur, nu prea are grijă de el și se lasă mai mereu pe ultimul loc, iar asta îl plasează din nou în categoria oamenilor proști.

Când vorbește serios, poate purta o conversație coerentă din toate punctele de vedere și poate deveni unul din oamenii deștepți care le știu pe toate, însă când e vorba de glumit, toată lumea îl ia în serios, astfel creându-se un pseudo-complex al său, și se îngroapă în colțul lui să vorbească singur pe întuneric.

Te simți? Comentează! Nu te simți? Comenteză oricum!

Săptămâna 22-28 februarie a fost săptămâna mesajelor, apelurilor și a SMS-urilor dubașe. De la diverși și diverse către diverși/diverse care vreau anumite chestii punctuale unii/unele de la alții/altele. Și sunt evident trimise la ore care mai de care, de parcă eu nu am altă treabă decât să răspund la telefoane la 4 dimineața, chiar dacă eu nu dorm la acea oră. Sau să merg până în celălalt capăt al orașului doar pentru că pot.

Întălniri pur întâmplătoare, unele cu finaluri fericite, iar altele, din contră, mai dezastruoase decât mi-aș fi putut imagina, au avut loc fără să-mi treacă vreodată prin cap faptul că lucrurile vor decurge așa cum au decurs.

Cel mai nasol este faptul că mie îmi plac lucrurile spontane, iar impulsivitatea este “calitatea” mea forte, însă nu îmi plac surprizele, pentru că surprizele ies, de ce să nu recunoaștem, aproape întotdeauna, foarte, foarte prost.

Prima așa-zisă supriză a început bine și s-a terminat incredibil de urât, deși din cealaltă parte probabil că se vede complet invers. Așa că după principiul “fool me once”, it will never happen again.

Am avut totuși o a doua surpriză plăcută. Care evident nu se putea lipsi de defectele de rigoare, care e de fapt unul singur, dar îl lăsăm așa. O punem bine pe ea, surpriza, într-un colț și o vom privi cu zâmbetul pe buze mai tărziu, de pe o croazieră pe o barcă de ziar.

Așadar, sărind de faptul că mai mult de jumătate din această săptămână dubașă am fost aproape dată dispărută, mi-a prins totuși mai bine decât mă așteptam.

»∫«

A apărut soarele.

Îmi place soarele. Soarele mi-a readus zâmbetul pe față și planurile de viitor au revenit în grafic.

Am sa încep să fac, am să încep să fiu. Am să continui să cânt și să exersez. Am să învăț lucrurile pentru care nu am avut timp până acum. Am să muncesc mai mult. Am să-mi ridic moralul din baltă, căci zace acolo de mult prea multă vreme, mai exact din toamnă, și nu mă lasă să dorm înainte de 6 AM. În concluzie, am să dorm. Atunci când trebuie, adică noaptea. Am să-mi las nebuniile libere să facă ce vor ele, în văzul lumii, și mă va durea fix în… cot de ce vor zice alții.

Dacă mă gândesc bine, am început deja să fac toate astea.

Mă simt bine! Și nu, nu m-am îndrăgostit! Decât de Laci Kefelo.

Dându-l la o parte de Sfântul Valentin, pe care eu nu-l suport, la fel cum nu suport nicio altă sărbătoare creată de americani doar ca să-și crească ei vânzările, se apropie Dragobetele. El, Dragobetele, e de-al nostru. E “zeul” nostru al iubirii, al dragostei, e cel care ne umflă inimile în piept cât o pită, cel care ne face ochii să lucească.

Din punctul meu de vedere, această sărbătoare nu ar trebui să se limiteze doar la cuplurile fericite, pentru că sunt și ele așa de puține și de amărâte. Ar trebui, așadar, să scoatem ziua de 24 februarie din contextul duetului dintre un bărbat și o femeie, sau respectiv dintre două femei sau chiar dintre doi bărbați, oricât de deranjant ar putea suna ultima categorie. Să descoasem din context iubirea, adică să o descontextualizăm și să încercăm o nouă abordare.

Ei bine, chestia asta dubașă, pe numele ei “dragoste”, care seamănă tulburător de mult cu la fel de puternicul cuvânt “pacoste”, este sentimentul care ne dă peste cap. Și având în vedere că acest sentiment se naște în creier în aceeași zonă cu ura, eu una mă hotărăsc destul de greu care dintre cele două le simt în acest moment, așa că am se le combin, sperând astfel că mă scap de o bătaie de cap în plus.

Astfel, ne doresc tuturor ca de Dragobete să iubim cu toții pe toată lumea:

• Să iubim șoferii de autobus care ne tratează ca pe niște saci de cartofi, accelerând mereu înainte de a opri atât de brutal la stop sau în stații!
• Să iubim birturile în care prețurile sunt sub forma N,50 RON, de la care niciodată nu primim cei 0,50 RON rest!
• Să iubim vânzătoarele de la care primim rest caramele și gume de mestecat!
• Să ne iubim vecinii care fumează în lift!
• Să iubim gropile de pe drumuri, e semn că a venit primăvara!
• Să ne iubim prietenii care nu ne răspund niciodată la “esemeees”!
• Să iubim Dell Inspiron cu Win7 pe el, chiar dacă e incompatibil cu orice fel de microfon!
• Să iubim ploaia după ce ieșim cu mașinile din spălătorii!
• Să iubim “coechipierii” de la cozile de la plătit facturi!
• Să-l iubim pe Geoană! De data asta nu a mai țopăit!
• Să iubim cocălarii care ascultă manele pe telefon în public, la maxim “mânca-ți-aș!”
• Să iubim tipele care umblă cu ochelari de soare în cluburi!
• Să ne iubim pe noi când ne închidem afară din casă și stăm câte 3 ceasuri pe coridor până vine cineva acasă!
• Să ne iubim telefoanele când ni se închid, chiar dacă așteptăm un apel important!

Vă invit să veniți cu completări, iar, pe final, vă doresc multă, multă iubire!

Dragii mamii, vă învit așadar vineri seara, după cum scrie și pe afiș, la ora 20, în Club Fantasy, la o serată acustică, alături de mine și Mircea la chitară solo. Avem multe multe cântecele pentru voi, de la The Cranberries, la John Mayer, de la Nicu Alifantis la Macy Gray. Așadar, intrarea moka, cheap drinks și atmosfera caldă vă așteaptă!

Rezervări la: 0747141172

Pentru că se apropie cu viteza luminii concertul lui Mircea Vintilă în Irish&Music Pub, Șefa de la Folkblog vrea să te trimită pe tine și pe încă o persoană la acest eveniment. Și pentru asta, trebuie să răspunzi la întrebarea care ne macină pe toți: Unde e cămașa de noapte a Mirunei? Dacă știi, intră aici și spune-i într-un comentariu, că o caută ca disperata de atâția ani, și ea și Vintilă, și noi toți de altfel, deși eu vă tot zic că e la mine, da’ nu mă crede nimeni.

Așa că te rog frumos caut-o bine și spune-ne și nouă, da?

• Afiș furat de pe clujlife.com •