Deși de câte ori am sunat-o și am întrebat-o pe unde umblă ca o bagaboantă, m-a mințit ba căăă și-a băut banii de drum, ba căăăă i-a câștigat înapoi la jocurile de noroc, și-a cumpărat biletul, dar apoi, de muci ce a fost, a pierdut avionul. Apoi mi-a zis că nu vrea să se întoarcă, că îi e atât de bine acolo, departe de noi, pe plaja aia tropicală, unde bărbații îi stau la picioare și îi îndeplinesc toate mofturile în schimbul a doar câtorva priviri dulci cu ochișorii ăia sclipitori. Mi-a povestit cât e de frumos să o gâdile părul pe ceafă în bătaia brizei calde și să simtă nisipul fin cum îi intră în sandale, dar nu am mai rezistat poveștilor ei. Eu sunt mizerabilă aici, în capătul opus al lumii, iar ea își face de cap cu cine știe cine, iar apoi mi se mai și laudă cu asta?! Păi cum vine asta?!

M-am rugat de ea câteva săptămâni bune să vină înapoi, că mi-e dor de ea, că aici e frig și zâmbetele sunt pe cale de dispariție, că disperarea face oamenii frustrați și că nu mai suport lumea fără ea aici, să mă facă să mă simt mai bine, cum doar ea știe. Am plâns la telefon ore întregi până am inundat camera cu lacrimile mele, iar ea a încercat să mă consoleze cu vorbe dulci de la distanță, dar nu a reușit. Nimic nu îi poate înlocui prezența aici, lângă mine, să o văd în fiecare dimineață la răsăritul soarelui, să o văd la fiecare apus cum se ascunde, dar să știu că e acolo și că va rămâne acolo.

Nici nu mai știu câte luni au trecut de când am văzut-o ultima dată, dar nu pot uita căldura pe care o emană. Privesc fotografii cu ea și simt că cedez psihic până se va întoarce să mă sărute pe frunte și să-mi spună că totul va fi bine și că nu mă va mai părăsi niciodată, iar apoi să-mi mângâie fața și să mă strangă în brațe atât de tare, încât să stoarcă din mine toată energia negativă acumulată în ultimul timp.

Așa că, am mai făcut o ultimă încercare. Cu ultimii stropi de voință, am format numărul ei. Plină de speranță, am așteptat să-mi raspundă. Și sună o dată. Și sună a doua oară. Și sună a 5-a oară, dar nu mi-a răspuns. În acel moment am închis, mi-am scos telefonul din priză și m-am închis în casă, în pat. M-am învelit din cap până-n picioare. M-am îndopat cu pastile de somn, iar în cele din urmă, am adormit. Au trecut câteva zile, nici nu mai știu cum a trecut timpul.

Dintr-o dată, mi se pare că aud niște pași. Da, era chiar ea! A băgat cheia în ușă, a deschis-o grăbită. O rază de soare puternic m-a trezit de tot. Și-a cerut mii de scuze, mi-a spus că a uitat de ea. Nu mi-a răspuns la telefon, era pe drum și nu l-a auzit. A venit de departe, din capătul opus al lumii, și i-a luat mai mult timp decât și-ar fi dorit. Dar nu a uitat de mine niciodată. S-a întors cu flori, m-a pupat grăbită și m-a scos din casă, unde am găsit o lume mult mai frumoasă.

Cerul e mai senin ca întotdeauna, iar zâmbetul ei e peste tot și a vrăjit lumea, a îmbătat-o cu fericire, a pus-o din nou în mișcare!

Nu mi-a venit să cred că după atâta timp, chiar s-a întors! Primăvara mea s-a întors de-adevăratelea, și mi-a înviat sufletul, trupul și pofta de viață. Adio, iarnă rece și gri! Primăvara mea e aici, și nu mai pleacă degrabă!

UPDATE SECȚIUNEA “Unde m-au pus alții” cu filmare din Irish&Music Pub

Eu știu că sunt genul care se răcește în octombrie și îi trece în martie da’… Încă așe răceală n-o văzut sfântu’ încă de pe vremea pigmeilor! Cum draci beți să te culci seara sănătos(oasă) și să te trezești că nu te mai poți trezi din pat? Bine, așa ceva a pățit și Geoană, dar trecem peste asta. Deci. Cum?! Explicați-mi voi să înțăleg și io!

Să fii atât de varză încât să nu te mai deranjeze tusea și durerea de gât cât te deranjează faptul că te doare până și simpla acțiune de a sta. A sta pur și simplu. În orice poziție. Să stai!!?

V-am mai spus eu mai demult că atunci când fac febră, am obsesia aia să am cearșaful perfect drept în jurul meu. Nu știu ce fel de microb extraterestru am cules de data asta, dar, pentru prima dată, nu am avut obsesia asta. În schimb, am început să visez tâmpenii diverse, cu mine vorbind portugheză, cu chitară pliantă de încape în poșetuță, cu diverse persoane care erau de fapt diverse alte persoane, numai că nu știau nici măcar ele, niște filme rupte din peliculele vechi cu X-Files. Porcării de genul, știi?

E nasol când răcești. Lipsa mirosului induce de fapt lipsa apetitului de mâncare. Mi-am făcut azi pizza. Adică mi-a făcut mama, că eu nu-s în stare să mă deplasez nici până vis-a-vis la toaletă fără suport moral puternic. Și ziceam de pizza. Am zis că hai să mănânc și eu ceva cu gust. Și am rugat-o pe mammon frumos să pună o tonă de ardei iute, un plic de oregano și încă ceva plic cu chestii care ar trebui să sperie până și vampirii. A fost o pierdere destul de mare de vreme… Nu am simțit absolut nimic.

Am terminat 2 cutii mari de șervețele. De 4 zile trăiesc cu limonadă și un pumn de medicamente de 3-4 ori pe zi. Și fără somn. Și cu ocazia asta, mi-am ratat și participarea la festivalul de muzică folk de la București. Și abea mă hotărâsem să particip…

Ce poate fi mai frumos decât să fii răcită tun, și aici când spun tun, a se înțelege că așa zboară plămânii mei când tușesc – ca din tun, hăpt pe când am și eu o vacanță menită să mă relaxeze, să mă destreseze și să mă facă să mă simt mai bine, oarecum, decât în timpul școlii? Ei bine, toată treaba asta pute. Stau de trei zile și cam tot atâtea nopți îngropată în batiste, antibiotice și ceai verde. Am văzut seria 2 și 3 din How I Met Your Mother, Amelie pentru a 4-a, a 5-a și a 6-a oară, și mi-am bătut propriul record la cel mai retardat joc ever – Bubbles. De vreo 4 sau 5 ori. Dorm ziua, iar noaptea mă joc sau mă uit la filme.

Dat fiind faptul că nasul mi-e mai înfundat decât economia românească, nu mai simt gustul mâncării. Adică simt, dar nu ce trebuie. Compotul de pere are gust de ananas, bananele au gust de aluat, iar chiftelele… astea încă nu mi-am dat seama a ce au gust, dar nu mi-au plăcut. Ciocolata are gust de a ce arată. Cred.

Cel mai ciudat e atunci când am febră. Am o obsesie după care îmi dau seama dacă am febră sau nu. Da! Se poate și așa ceva! Obsesia asta este aceea de a avea cearșaful, perna și pătura de pe mine perfect drepte, fără nicio cută. Dacă simt cuta, atâta mă tot prefac că o tot întind, până nu o mai simt.  Și peste 2 minute simt alta. Și alta. ȘI ALTA ȘI ALTA! Și mă tot gândesc de unde draci beți apar atâtea cute? And the it hit me! AM FEBRĂ. Când am febră, nu pot să dorm pe cute. Nasolică.

Am ajuns să mă las de fumat fără voia mea, întrucât dacă îmi aprind o țigară și încerc să trag, nu reușesc. Deloc. Atât sunt de varză plămânii mei în acest moment. De la răceală. Va trece.

Ați strănutat vreodată de două ori în același timp? Eu da.

E aiurea să stai în casă atâta timp. Auzi toate tâmpeniile pe care le fac vecinii in timpul zilei când se gândesc că toată lumea e la serviciu/școală. Retardinho de la etajul 9 ajunge pe la 1 și se joacă baschet în casă. Eu stau la etajul 7, dar e irelevant, având în vedere că o aud și pe tanti de la parter care face vocalize de soprană. Iar prietenul nostru de la etajul 5 fluieră pe casa scării. Din nou.  Unii vecini fac nebunii, bebelușul de sub mine plânge, câini de la etajul 5 latră, ce mai? Poți să dormi liniștit cu febră 39, durere de la măseaua de minte și 50 de variante de BAC pe care ar trebui să le fac până luni.

Totodată, acest articol este dovada vie a faptului că nu ar trebui să scriu dacă nu am inspirație. Așa că, nu mai scriu. Până nu voi avea ce.