Deși de câte ori am sunat-o și am întrebat-o pe unde umblă ca o bagaboantă, m-a mințit ba căăă și-a băut banii de drum, ba căăăă i-a câștigat înapoi la jocurile de noroc, și-a cumpărat biletul, dar apoi, de muci ce a fost, a pierdut avionul. Apoi mi-a zis că nu vrea să se întoarcă, că îi e atât de bine acolo, departe de noi, pe plaja aia tropicală, unde bărbații îi stau la picioare și îi îndeplinesc toate mofturile în schimbul a doar câtorva priviri dulci cu ochișorii ăia sclipitori. Mi-a povestit cât e de frumos să o gâdile părul pe ceafă în bătaia brizei calde și să simtă nisipul fin cum îi intră în sandale, dar nu am mai rezistat poveștilor ei. Eu sunt mizerabilă aici, în capătul opus al lumii, iar ea își face de cap cu cine știe cine, iar apoi mi se mai și laudă cu asta?! Păi cum vine asta?!

M-am rugat de ea câteva săptămâni bune să vină înapoi, că mi-e dor de ea, că aici e frig și zâmbetele sunt pe cale de dispariție, că disperarea face oamenii frustrați și că nu mai suport lumea fără ea aici, să mă facă să mă simt mai bine, cum doar ea știe. Am plâns la telefon ore întregi până am inundat camera cu lacrimile mele, iar ea a încercat să mă consoleze cu vorbe dulci de la distanță, dar nu a reușit. Nimic nu îi poate înlocui prezența aici, lângă mine, să o văd în fiecare dimineață la răsăritul soarelui, să o văd la fiecare apus cum se ascunde, dar să știu că e acolo și că va rămâne acolo.

Nici nu mai știu câte luni au trecut de când am văzut-o ultima dată, dar nu pot uita căldura pe care o emană. Privesc fotografii cu ea și simt că cedez psihic până se va întoarce să mă sărute pe frunte și să-mi spună că totul va fi bine și că nu mă va mai părăsi niciodată, iar apoi să-mi mângâie fața și să mă strangă în brațe atât de tare, încât să stoarcă din mine toată energia negativă acumulată în ultimul timp.

Așa că, am mai făcut o ultimă încercare. Cu ultimii stropi de voință, am format numărul ei. Plină de speranță, am așteptat să-mi raspundă. Și sună o dată. Și sună a doua oară. Și sună a 5-a oară, dar nu mi-a răspuns. În acel moment am închis, mi-am scos telefonul din priză și m-am închis în casă, în pat. M-am învelit din cap până-n picioare. M-am îndopat cu pastile de somn, iar în cele din urmă, am adormit. Au trecut câteva zile, nici nu mai știu cum a trecut timpul.

Dintr-o dată, mi se pare că aud niște pași. Da, era chiar ea! A băgat cheia în ușă, a deschis-o grăbită. O rază de soare puternic m-a trezit de tot. Și-a cerut mii de scuze, mi-a spus că a uitat de ea. Nu mi-a răspuns la telefon, era pe drum și nu l-a auzit. A venit de departe, din capătul opus al lumii, și i-a luat mai mult timp decât și-ar fi dorit. Dar nu a uitat de mine niciodată. S-a întors cu flori, m-a pupat grăbită și m-a scos din casă, unde am găsit o lume mult mai frumoasă.

Cerul e mai senin ca întotdeauna, iar zâmbetul ei e peste tot și a vrăjit lumea, a îmbătat-o cu fericire, a pus-o din nou în mișcare!

Nu mi-a venit să cred că după atâta timp, chiar s-a întors! Primăvara mea s-a întors de-adevăratelea, și mi-a înviat sufletul, trupul și pofta de viață. Adio, iarnă rece și gri! Primăvara mea e aici, și nu mai pleacă degrabă!

Săptămâna 22-28 februarie a fost săptămâna mesajelor, apelurilor și a SMS-urilor dubașe. De la diverși și diverse către diverși/diverse care vreau anumite chestii punctuale unii/unele de la alții/altele. Și sunt evident trimise la ore care mai de care, de parcă eu nu am altă treabă decât să răspund la telefoane la 4 dimineața, chiar dacă eu nu dorm la acea oră. Sau să merg până în celălalt capăt al orașului doar pentru că pot.

Întălniri pur întâmplătoare, unele cu finaluri fericite, iar altele, din contră, mai dezastruoase decât mi-aș fi putut imagina, au avut loc fără să-mi treacă vreodată prin cap faptul că lucrurile vor decurge așa cum au decurs.

Cel mai nasol este faptul că mie îmi plac lucrurile spontane, iar impulsivitatea este “calitatea” mea forte, însă nu îmi plac surprizele, pentru că surprizele ies, de ce să nu recunoaștem, aproape întotdeauna, foarte, foarte prost.

Prima așa-zisă supriză a început bine și s-a terminat incredibil de urât, deși din cealaltă parte probabil că se vede complet invers. Așa că după principiul “fool me once”, it will never happen again.

Am avut totuși o a doua surpriză plăcută. Care evident nu se putea lipsi de defectele de rigoare, care e de fapt unul singur, dar îl lăsăm așa. O punem bine pe ea, surpriza, într-un colț și o vom privi cu zâmbetul pe buze mai tărziu, de pe o croazieră pe o barcă de ziar.

Așadar, sărind de faptul că mai mult de jumătate din această săptămână dubașă am fost aproape dată dispărută, mi-a prins totuși mai bine decât mă așteptam.

»∫«

A apărut soarele.

Îmi place soarele. Soarele mi-a readus zâmbetul pe față și planurile de viitor au revenit în grafic.

Am sa încep să fac, am să încep să fiu. Am să continui să cânt și să exersez. Am să învăț lucrurile pentru care nu am avut timp până acum. Am să muncesc mai mult. Am să-mi ridic moralul din baltă, căci zace acolo de mult prea multă vreme, mai exact din toamnă, și nu mă lasă să dorm înainte de 6 AM. În concluzie, am să dorm. Atunci când trebuie, adică noaptea. Am să-mi las nebuniile libere să facă ce vor ele, în văzul lumii, și mă va durea fix în… cot de ce vor zice alții.

Dacă mă gândesc bine, am început deja să fac toate astea.

Mă simt bine! Și nu, nu m-am îndrăgostit! Decât de Laci Kefelo.