Câteodată, stresul te face să te simți de căcat, îți pierzi cumpătul, răbdarea și ambiția, devenind, practic, o legumă. Un morcov de exemplu. Un morcov paranoic, complet diferit de castravetele ambițios. Dar acolo e altă poveste.

Te chinui să încolțești, să crești mare, să fii dulce și portocaliu, ca apoi să vină Lelea Floare, să te prindă de păr, să te smulgă din pămăntul care te-a nascut. Apoi te spală, să fii curat. Îți dă un strop de încredere, te laudă lumii cât de mare și frumos ești și, când ți-e lumea mai dragă, paf! te-a curățat de coajă și te-a lăsat să te usuci de toată viața din tine. Apoi te fierbe și simți că explodezi, iar apoi… apoi nu mai simți. Mori mâncat de soarta mai crudă decât erai tu în zilele tale bune. Ești un morcov mort, iar în ultimele clipe nu dorești nici să sari din oală, nici să te bagi în pământ. Nu-ți dorești decât să provoci cea mai nasoală diaree celui care te-a ucis încet și sigur.

Stresul te face paranoic și totuși indiferent. Stresul te agită, te face să transpiri și totuși înlătură orice voință de a-ți continua drumul. Stresul te stresează, te roade, te macină și te enervează la culme. Stresul te obosește. Și ajungi să stai. Și apoi mai stai puțin și visezi cu ochii deschiși că ești undeva în Caraibe. Sau cel puțin într-o Caraibă. Și apoi stai.