Beta 2.0
Posts tagged grigorescu
Grigorescu, zona crepusculară
May 9th
Nu știu cum e în alte cartiere ale Clujului, dar eu de câteva luni mă simt ca în deșert. De când se lucrează la linia de tramvai, care, în mod surprinzător, nu are nicio treabă cu străzile cartierului, ci doar nenorocul de a-l delimita, singurul mod prin care să ajungi de cealaltă parte, și anume spre centru și civilizație, este probabil printr-un teleportor.
Ca să înțeleagă și locuitirii altor urbe, Grigorescu e un cartier lung cu 3 străzi paralele și se află la marginea orașului, e delimitat de dealuri la nord, Someșul la sud, la est se întâlnește dealul cu Someșul, iar la est se gată orașul. Buuuun. “Linia” de tramvai trece de cealaltă parte a Someșului.
În mod normal, în cartier poți intra prin cele două capete, peste deal sau prin două poduri peste Someș. Unul dintre ele e de obicei închis, asta dacă nu cumva e meci pe Cluj Arena și atunci sunt închise amândouă plus toate străzile care atentează pe direcția lui.
Niciunul din autobuze nu circulă pe ruta lor normală, și sunt și jumătate la număr față de obicei, pentru că au fost nevoiți să înlocuiască tramvaiele cu ceva.
Așadar, de câte ori mă trezesc dimineața și mă duc în stație să aștept autobuzul, stau o mică eternitate după el, și apoi fac un mic “tur” al orașului, ocolind străzile închise prin cele mai tâmpite dublări de traseu și timp pierdut, mă întreb: unde dracu’ locuiesc? În Narnia?!
Misterul adunării populare din fiecare dimineaţă, în capăt-Grigo
Apr 27th
Pentru că norocul chior face ca eu să locuiesc la 5 minute de locul de muncă, mers lejer, am descoperit cu mirare că, în fiecare dimineaţă, când ajung într-un anumit punct de pe traseu, la aceeaşi oră, pe stradă stau strânşi mulţi oameni. Şi când zic mulţi, numărul variază între 10 şi 20 de oameni.
Mai în vârstă, mai tineri, mai cu plasa de cumpărături sau cu căţelul la plimbare. Babele mai la o bârfă, mamele oprite cu copii din drumul spre grădiniţă. Care numa’ stau, împrăştiaţi pe 100 de metri pătraţi, şi se uită. La cer, la bloc, unii la alţii. Mai povestesc, mai râd, şi dup-aia se mai uită încă o dată la cer, la bloc, unii la alţii.
Când i-am întâlnit prima dată, erau destul de mulţi, vreo 15. Şi stateau grupaţi şi priveau blocul. Spiritul meu jurnalistic m-a făcut să mă opresc şi eu, să aflu ce se întâmplă, dacă Doamne fereşte e vreun sinucigaş atârnând de balcon, o fi vreun accident, un incendiu. Dar nu s-a întâmplat nimic, aşa că mi-am continuat drumul spre muncă.
A doua zi la fel, m-am oprit, dar toţi erau calmi. Numa’ stăteau.
După câteva zile m-am prins că nu se întâmpla nimic de fapt, aşa că nu m-am mai oprit nici eu. Dar vreo 2 luni de zile, în fiecare dimineaţă, mă tot gândeam ce pot face oamenii ăia, nefăcând nimic, dimineaţă de dimineaţă?
Până când, într-una din dimineţi, am plecat puţin mai târziu de acasă şi am descoperit misterul!
Un domn, trecut de 50 de ani, cu şapcă de hipster, vine cu duba plină de sticle de lapte proaspăt, parchează în fiecare zi în acelaşi loc, iar oamenii se aşază frumos la coadă să-şi cumpere lapte. It was that simple!
M-am simţit ca în reclama aia: “It was the MILKMAN!!!”.
