O am de când mă știu. Nu m-a deranjat niciodată, sau nu mi-am dat seama niciodată de impactul negativ pe care această boală o are asupra mea. Ba mai mult, când cei din jurul meu s-au uitat ciudat la mine, nici prin gând nu mi-ar fi trecut că aceasta ar putea fi cauza…

Mno, asta e. M-am resemnat. Sufăr de cea mai gravă formă de deficit de atenție. Diagnostic dat de toți cei care au avut ocazia să interacționeze mai des cu mine. Mi s-a pus pata pe o melodie, iar nu mai scap de ea două săptămâni…

Urăsc ideea de a nu avea un perete în spatele meu când stau la o masă. Îmi place să am o privire de ansamblu a locului în care mă aflu. Chiar și în camera mea. Oare cum a ajuns bluza sorei mele aici? Singura modalitate de a mă concentra pe ceea ce fac e să stau în pat, răzămată de perete, cu laptopul în față, draperiile trase, toate ușile închise, inclusiv cele de la dulapuri. Și să nu uităm de șosete. Sfintele șosete, îmi sunt indispensabile! Dacă simt ceva pe tălpi: cea mai mică cută din cearșaf, o firimitură pe mochetă, orice, înnebunesc. Really. Mă trezesc din orice zgomot. Sau mișcare. Sau insectă. Sau sforăitul vecinilor. Și nici vorbă să mă pot odihni în alte paturi! Excepție făcând canapeaua Lorenei. Scumpo, vreau și eu una de Crăciun, sper c-ai notat! :D

Așa. Cel mai nasol e când mă trezesc cu prietenii urlând la mine pentru că nu sunt atentă la poveștile lor. Câteodată mă trezesc gândindu-mă la 3 lucruri sofisticate deodată. Și apoi mă gândesc la cum mă gândesc la cele 3 lucruri sofisticate deodată. Iar, câteodată, mă gândesc de ce mă gândesc la cum mă gândesc la cele 3 lucruri sofisticate deodată. Ați înțeles ceva? La naiba, am uitat să schimb corzile la chitara aia…

Așadar, pe lângă faptul că-mi fug gândurile în toate direcțiile, mai sunt și o agitată. Care funcționez pe vitamine, cafea și energizante. Care este.

ȘI!

V-am spus care e culoarea mea preferată? NU VĂ ZIC.

În încheiere, vă mulțumesc, dragi prieteni, pentru rabdarea pe care (unii dintre voi) o aveți cu mine.