Mi-am deschis ochii și prin ei au evadat mințile mele. Au fugit să caute ceva ce-mi lipsește, și m-au lăsat singură, pentru doar o clipă. Atunci, cineva mi-a furat echilibrul, și am căzut în genunchi. Iar acel cineva are acum 2 echilibre, care se anulează între ele. Și-a dat seama de asta, și l-a aruncat pe al meu undeva departe, unde să nu îl mai găsească nimeni.

De fapt, luați-l! Nu-l mai vreau! E al vostru, faceți ce vreți cu el!

De aici de jos, se văd altfel lucrurile. Sunt mai urâte, dar le văd exact așa cum sunt ele. Fără acoperișuri scumpe, plouă în ele. Fără pălării, au părul murdar. Dar fără nori, pot să văd soarele din când în când, și mă mulțumesc cu atât.

Fără echilibru pot să dansez cu pașii mei, nu cu ai lor. Pot să fac câți pași vreau eu, în ce direcție mă duc ei. De ce să merg tot înainte sau înapoi? Poate vreau să rămân locului, să treacă totul pe lângă mine. Și să se oprească cineva din când în când să le arăt părul murdar și ploaia din sufletele fără acoperișuri.