MOTTO: “Fericirea mă motivează prin absență” (Andrei Coste, n-ați auzit de el sigur, că e la fel de luzăr ca și mine)

Îmi dau seama încet încet că nimeni nu mă cunoaște cu adevărat. Nimeni nu știe când glumesc, cum îmi beau cafeaua. Nimeni nu mă cheamă la o poveste când am nevoie de ea, nimeni nu îmi cere sfaturi. Am fost închisă atâta timp în mine, încât acum, când vreau să ies din nou în lumea reală, aflu că eu nu mai fac parte din ea.

Prietenii m-au uitat. Evident când am eu nevoie de ei, că dacă vor ceva de la mine, mă caută fără nicio ezitare. Înțeleg că e criză, dar e mult să vii la un suc, la o plimbare, la o poveste? Cel mai tare e când într-un final te întâlnești cu cineva pe care dorești de mult timp să revezi, și nici nu mai ai ce vorbi cu acea persoană. A trecut prea mult timp. Nu mai e nimic interesant de spus.

Am nevoie de obiceiuri noi, de oameni noi, de situații noi, de melodii nemaiauzite. De cineva care să-mi ofere exact cât ofer eu. Nu vreau pupincuriști, căci, din păcate, în ultima vreme, numai de ei dau. Nu, nu am nevoie nici de o nouă dragoste. Nu mai cred în așa ceva. Îmi doresc doar să primesc înapoi cât am eu de dat. Nimic mai mult.

Sau poate dau eu prea mult și am așteptări prea mari? Știu, am piticii mei pe creier, dar ei mă definesc într-un final. Prin ei fac diferența. Tot ei mă țin pe drumul cel bun de cele mai multe ori. Dar nu cred că sunt atât de retardată social încât să formez deșertăciune pe o rază de 2 km în jurul meu…