Pentru că norocul chior face ca eu să locuiesc la 5 minute de locul de muncă, mers lejer, am descoperit cu mirare că, în fiecare dimineaţă, când ajung într-un anumit punct de pe traseu, la aceeaşi oră, pe stradă stau strânşi mulţi oameni. Şi când zic mulţi, numărul variază între 10 şi 20 de oameni.

Mai în vârstă, mai tineri, mai cu plasa de cumpărături sau cu căţelul la plimbare. Babele mai la o bârfă, mamele oprite cu copii din drumul spre grădiniţă. Care numa’ stau, împrăştiaţi pe 100 de metri pătraţi, şi se uită. La cer, la bloc, unii la alţii. Mai povestesc, mai râd, şi dup-aia se mai uită încă o dată la cer, la bloc, unii la alţii.

Când i-am întâlnit prima dată, erau destul de mulţi, vreo 15. Şi stateau grupaţi şi priveau blocul. Spiritul meu jurnalistic m-a făcut să mă opresc şi eu, să aflu ce se întâmplă, dacă Doamne fereşte e vreun sinucigaş atârnând de balcon, o fi vreun accident, un incendiu. Dar nu s-a întâmplat nimic, aşa că mi-am continuat drumul spre muncă.

A doua zi la fel, m-am oprit, dar toţi erau calmi. Numa’ stăteau.

După câteva zile m-am prins că nu se întâmpla nimic de fapt, aşa că nu m-am mai oprit nici eu. Dar vreo 2 luni de zile, în fiecare dimineaţă, mă tot gândeam ce pot face oamenii ăia, nefăcând nimic, dimineaţă de dimineaţă?

Până când, într-una din dimineţi, am plecat puţin mai târziu de acasă şi am descoperit misterul!

Un domn, trecut de 50 de ani, cu şapcă de hipster, vine cu duba plină de sticle de lapte proaspăt, parchează în fiecare zi în acelaşi loc, iar oamenii se aşază frumos la coadă să-şi cumpere lapte. It was that simple!

M-am simţit ca în reclama aia: “It was the MILKMAN!!!”.

 Foto: onechickennugget.com