Am eu o prietenă foarte bună, care, culmea, seamănă leit cu mine și pe care o cheamă tot Mirona ăăă, Ana! Și pe Ana, o mai apucă dracii, așa, din când în când. Are zilele alea nașpa, nu neapărat în perioada aceea a lunii, în care îi vine ei, așa, din senin, să se dea cu capul de toți pereții.

Și-mi povestește mie toate tâmpeniile pe care le visează noaptea, chiar dacă nu și le mai amintește la nici 5 secunde după ce s-a trezit. Îmi povestește cum în acele zile parcă nici iarba nu crește, în care cafeaua e prea amară, cu tot cu tonele de zahăr din ea. Zilele în care fumează câte un pachet și jumătate de țigări pe zi și dup-aia se plânge că nu mai poate vorbi. Zilele în care doarme mai mult decât jumătate din timp, iar după ce se trezește, refuză să se ridice din pat, deși ușa camerei sale e larg deschisă, dincolo urlă televizorul, sună telefoanele, ca dracii, iar uscătorul de păr solfegiază vesel în baie, încăpere cu care are, de altfel, un perete comun. Deși e meci și vecinii urlă la goluri, ale oricărei echipe ar fi ele, iar geamul e larg deschis pentru că se sufocă de cald, iar în fața blocului s-a strâns grupul vesel de copii emo care vrea scandal și urlă ca descreierații. Așadar, multă gălăgie. Dar ea, Ana, rămâne lată în pat. De lene.

E vorba despre zilele în care suma cuvintelor rostite tinde spre 0, și acelea sunt, săracele, destul de monosilabice. E vorba despre zilele în care pe Ana o doare o măsea de minte care ține neapărat să crească, de acele zile în care ar avea atât de multe alte lucruri necesare de făcut, dar din care nu scoate niciunul la capăt, mai mult, nici măcar nu se ostenește să înceapă. De lene.

Când paharele, farfuriile și șervețelele stau tari ca munții prin toată încăperea, iar draperiile rămân trase cu zilele, când bambusul a rămas fără apă de câteva săptămâni, când alarma de la telefon e pe snooze de ore întregi, ei bine, atunci Ana are o zi proastă. Sau, mă rog, mai multe, fie!

Așadar, în acele zile, feriți-vă de Ana!

A, și încă o chestie: azi e una din acele zile.