Beta 2.0
M-am gândit mult la chestii serioase
Mitul borcanului, sau cum să te ferești de cacao
Dec 30th
E gata și anul ăsta de căcat. Și într-un an de căcat, am avut parte numai de căcat, că doar fără nu simți că trăiești. Sau ceva de genul.
Și nu-l primești tot deodată, ci vine cu porția. Câte puțin în fiecare zi, sau puțin mai mult. Și din când în când, mai primești și câte o floare și un zâmbet. Dar dup-aia vine porția și le murdărește pe amândouă, fix înainte să le atingi. Și s-a mai dus o zi!
Și să vă explic eu cum să reziști porțiilor zilnice! Eu una, am învățat să am la mine un borcan. Și căști. Că dânsul, atunci când vine, scoate un sunet dinăla ca și bomba atomică, te avertizează cică. Și când aud sunetul, pun căștile, deschid borcanul, mi-l pun în cap, că, de obicei, aia e ținta, și aștept. Câteodată funcționează. De cele mai multe ori însă, nu.
Dar trecem de la maro la roz, și spun ca 2009 mi-a adus și lucruri frumoase. Puține, dar semnificative. Cel mai important pentru mine este faptul că am reușit să mă pun pe picioare, să renunț la emoții, și să cânt pe cont propriu. A fost multă muncă (și încă este), dar nu a fost în zadar. Mi-am adus primul premiu obținut singură, de la Bistrița Folk. E 3, dar e al meu, mi l-am muncit, și-l merit!
Țeluri? Am. Și sunt multe, grase și egoiste, exact cum ar trebui să fie, nu cum minte toată lumea că vrea. În anul ce vine vreau cam așa:
- Să scap de “borcan și căști”
- Să-mi ating zâmbetele și florile
- Să particip la toate festivalurile la care voi putea, și să dau totul, să le arăt ce numesc eu “suflet de la Cluj”
- Să-mi finalizez măcar un sfert din piesele începute
- Să ajung în Thessaloniki să-mi văd prietena cea mai bună
- Să învăț puțin să cânt la pian
- Să-mi găsesc inspirația, și să o găsesc la locul potrivit
- Să fac mai mult sport
- Să get a job
Ce NU am să fac în 2010:
- Nu mai fac compromisuri. Pentru nimic.
- Nu mai dorm ziua, ci noaptea, ca orice om normal
- Nu mai fumez (pe cât posibil, că e scump, dom’le!)
- Nu mai slăbesc (musai!)
Restul… nu se spun Așa că, hai “La mulți ani!” Și nu uitați borcanul!
Naivă versus retardată social
Dec 8th
MOTTO: “Fericirea mă motivează prin absență” (Andrei Coste, n-ați auzit de el sigur, că e la fel de luzăr ca și mine)
Îmi dau seama încet încet că nimeni nu mă cunoaște cu adevărat. Nimeni nu știe când glumesc, cum îmi beau cafeaua. Nimeni nu mă cheamă la o poveste când am nevoie de ea, nimeni nu îmi cere sfaturi. Am fost închisă atâta timp în mine, încât acum, când vreau să ies din nou în lumea reală, aflu că eu nu mai fac parte din ea.
Prietenii m-au uitat. Evident când am eu nevoie de ei, că dacă vor ceva de la mine, mă caută fără nicio ezitare. Înțeleg că e criză, dar e mult să vii la un suc, la o plimbare, la o poveste? Cel mai tare e când într-un final te întâlnești cu cineva pe care dorești de mult timp să revezi, și nici nu mai ai ce vorbi cu acea persoană. A trecut prea mult timp. Nu mai e nimic interesant de spus.
Am nevoie de obiceiuri noi, de oameni noi, de situații noi, de melodii nemaiauzite. De cineva care să-mi ofere exact cât ofer eu. Nu vreau pupincuriști, căci, din păcate, în ultima vreme, numai de ei dau. Nu, nu am nevoie nici de o nouă dragoste. Nu mai cred în așa ceva. Îmi doresc doar să primesc înapoi cât am eu de dat. Nimic mai mult.
Sau poate dau eu prea mult și am așteptări prea mari? Știu, am piticii mei pe creier, dar ei mă definesc într-un final. Prin ei fac diferența. Tot ei mă țin pe drumul cel bun de cele mai multe ori. Dar nu cred că sunt atât de retardată social încât să formez deșertăciune pe o rază de 2 km în jurul meu…
Pierdut echilibru. Îl declar nul.
Nov 29th
Mi-am deschis ochii și prin ei au evadat mințile mele. Au fugit să caute ceva ce-mi lipsește, și m-au lăsat singură, pentru doar o clipă. Atunci, cineva mi-a furat echilibrul, și am căzut în genunchi. Iar acel cineva are acum 2 echilibre, care se anulează între ele. Și-a dat seama de asta, și l-a aruncat pe al meu undeva departe, unde să nu îl mai găsească nimeni.
De fapt, luați-l! Nu-l mai vreau! E al vostru, faceți ce vreți cu el!
De aici de jos, se văd altfel lucrurile. Sunt mai urâte, dar le văd exact așa cum sunt ele. Fără acoperișuri scumpe, plouă în ele. Fără pălării, au părul murdar. Dar fără nori, pot să văd soarele din când în când, și mă mulțumesc cu atât.
Fără echilibru pot să dansez cu pașii mei, nu cu ai lor. Pot să fac câți pași vreau eu, în ce direcție mă duc ei. De ce să merg tot înainte sau înapoi? Poate vreau să rămân locului, să treacă totul pe lângă mine. Și să se oprească cineva din când în când să le arăt părul murdar și ploaia din sufletele fără acoperișuri.
Sunt oarbă!
Nov 15th
M-am schimbat. Sunt un alt om. Nu mi-am plăcut la început, nu mă vedeam. Am sunat la mecanic să mă repare. Am fost la doctor să mă facă bine. Am rugat strugurii să ma ajute… Am încercat să mă schimb înapoi în mine, dar a fost deja prea târziu. Sunt un alt eu.
Nu iubeam ploaia, pentru că nu știu să înot. Nu auzeam altă muzică decât glasul tău, dar, de atunci ascult atentă orice sunet, îmi vreau glasul înapoi. Glasul meu care știa cum să râdă, cum să plângă sau cum să te facă pe tine să îl asculți. Acum e doar tăcere. Soarele nu îmi mai zâmbește, în schimb îmi arată dinții printr-un zâmbet tâmp.
Nu mai știu cum să mă plimb, pentru că picioarele mă aleargă mereu, în încercarea de a fugi de mine. Sau de tine. Nu mai vedeam, pentru că îmi era frică să mă privesc.
Nu mi-am plăcut deloc. Până acum.
Acum, iubesc ploaia. Acum, ploaia cântă în duet cu mine, îmi zâmbește și mă atinge ușor pe față. Ploaia mă sărută când zâmbesc și mă ascunde când plâng. Ploaia mă adoarme și mă ghidează.
Alerg pentru că timpul trece, și sunt atâtea de făcut! Și mă plouă. Alerg cu ochii închiși. Am orbit. Nu vreau să mai văd nimic… Acum doar simt. Nu te simt pe tine! Mă simt pe mine. Acum simt doar ce-mi convine…
