M-am tot gândit eu, așa, în ultima vreme, să mă apuc de compus/cântat manele. Că merge treaba!

Că doar dușmani am și eu ca toți borfașii, prietenii mă iubește, viața e șmen. Iar cu tot cu criza, lăutarii nu încap în proprii chiloți de atâția bani, că nunțile abea încep, tinerii se iau de frică să nu moară singuri, acum că a început Apocalipsa. Și ce e aia nuntă fără lăutari? Bine, exceptând nunta lu’ sor’mea, că mno, excepția întărește regula!

Așadar, dacă până și Cristian Popescu, Directorul General Interimar al CAS Dolj s-a băgat cu lăutarii, la pian ce-i drept, eu de ce nu aș putea să dau cu glasul fără număr pe la nunți, pe la botezuri, hai și la înmormântări, că sunt dispusă să cânt și de jale, și de cătănie, și, mai nou, am văzut că se cântă și de messenger. Dacă deja există manelele house, dance și electro, ca să vin și eu cu ceva nou, o să fac blogomaneaua, noul trend în muzica românească. Va fi cel mai tare hit al verii.

Pumnii mei minte nu are,
Da’ Hădeanu-i ăl’ mai tare.
Supărarea când îmi vine
El mă-ndoapă numa’ bine!

…Sau:

Vine vara, bine-mi pare
Da’-i un cald de toate moare.
Bate Crivățu’ odată,
Fata-i răcorită toată!

*ahem* Sau de ce nu:

Și când mor am valoare,
La sicriu fac buzunare.
Doar Groparu’ și cu mine
O să știm pe unde vine.

(Pentru clarificări, am introdus și analiza morfo-sintactică a ultimului vers: ele “vine” – subiect subînțeles, în cazul de față “ele” = buzunarele)

Așadar, voi continua pe această linie extravagantă și plină de succesuri.

SUPER-MEGA OFERTĂ!

NU POȚI RATA AȘA CEVA!

Voi face la comandă câte o strofă la fel de complexă precum exemplele prezentate mai sus, PE NAȘPA (adică gratis),  în schimbul unei beri desigur, pentru orice blogger care își dorește o capodoperă muzicală originală și de valoare.

Comanda se face MOKA (adică tot gratis) printr-un comentariu, plata se face la fel de GRATUT cât mai repede, iar imediat după efectuarea plății, clinetul va primi strofa drept cadou.

AȘADAR, NU RATA ACEASTĂ OFERTĂ EXTRAORDINARĂ ȘI LIMITATĂ!

*NOTĂ DE SUBSOL: Invit Groparele, Crivățul și Hădeanul să-și efectueze plata.

Am eu o prietenă foarte bună, care, culmea, seamănă leit cu mine și pe care o cheamă tot Mirona ăăă, Ana! Și pe Ana, o mai apucă dracii, așa, din când în când. Are zilele alea nașpa, nu neapărat în perioada aceea a lunii, în care îi vine ei, așa, din senin, să se dea cu capul de toți pereții.

Și-mi povestește mie toate tâmpeniile pe care le visează noaptea, chiar dacă nu și le mai amintește la nici 5 secunde după ce s-a trezit. Îmi povestește cum în acele zile parcă nici iarba nu crește, în care cafeaua e prea amară, cu tot cu tonele de zahăr din ea. Zilele în care fumează câte un pachet și jumătate de țigări pe zi și dup-aia se plânge că nu mai poate vorbi. Zilele în care doarme mai mult decât jumătate din timp, iar după ce se trezește, refuză să se ridice din pat, deși ușa camerei sale e larg deschisă, dincolo urlă televizorul, sună telefoanele, ca dracii, iar uscătorul de păr solfegiază vesel în baie, încăpere cu care are, de altfel, un perete comun. Deși e meci și vecinii urlă la goluri, ale oricărei echipe ar fi ele, iar geamul e larg deschis pentru că se sufocă de cald, iar în fața blocului s-a strâns grupul vesel de copii emo care vrea scandal și urlă ca descreierații. Așadar, multă gălăgie. Dar ea, Ana, rămâne lată în pat. De lene.

E vorba despre zilele în care suma cuvintelor rostite tinde spre 0, și acelea sunt, săracele, destul de monosilabice. E vorba despre zilele în care pe Ana o doare o măsea de minte care ține neapărat să crească, de acele zile în care ar avea atât de multe alte lucruri necesare de făcut, dar din care nu scoate niciunul la capăt, mai mult, nici măcar nu se ostenește să înceapă. De lene.

Când paharele, farfuriile și șervețelele stau tari ca munții prin toată încăperea, iar draperiile rămân trase cu zilele, când bambusul a rămas fără apă de câteva săptămâni, când alarma de la telefon e pe snooze de ore întregi, ei bine, atunci Ana are o zi proastă. Sau, mă rog, mai multe, fie!

Așadar, în acele zile, feriți-vă de Ana!

A, și încă o chestie: azi e una din acele zile.

Deși de câte ori am sunat-o și am întrebat-o pe unde umblă ca o bagaboantă, m-a mințit ba căăă și-a băut banii de drum, ba căăăă i-a câștigat înapoi la jocurile de noroc, și-a cumpărat biletul, dar apoi, de muci ce a fost, a pierdut avionul. Apoi mi-a zis că nu vrea să se întoarcă, că îi e atât de bine acolo, departe de noi, pe plaja aia tropicală, unde bărbații îi stau la picioare și îi îndeplinesc toate mofturile în schimbul a doar câtorva priviri dulci cu ochișorii ăia sclipitori. Mi-a povestit cât e de frumos să o gâdile părul pe ceafă în bătaia brizei calde și să simtă nisipul fin cum îi intră în sandale, dar nu am mai rezistat poveștilor ei. Eu sunt mizerabilă aici, în capătul opus al lumii, iar ea își face de cap cu cine știe cine, iar apoi mi se mai și laudă cu asta?! Păi cum vine asta?!

M-am rugat de ea câteva săptămâni bune să vină înapoi, că mi-e dor de ea, că aici e frig și zâmbetele sunt pe cale de dispariție, că disperarea face oamenii frustrați și că nu mai suport lumea fără ea aici, să mă facă să mă simt mai bine, cum doar ea știe. Am plâns la telefon ore întregi până am inundat camera cu lacrimile mele, iar ea a încercat să mă consoleze cu vorbe dulci de la distanță, dar nu a reușit. Nimic nu îi poate înlocui prezența aici, lângă mine, să o văd în fiecare dimineață la răsăritul soarelui, să o văd la fiecare apus cum se ascunde, dar să știu că e acolo și că va rămâne acolo.

Nici nu mai știu câte luni au trecut de când am văzut-o ultima dată, dar nu pot uita căldura pe care o emană. Privesc fotografii cu ea și simt că cedez psihic până se va întoarce să mă sărute pe frunte și să-mi spună că totul va fi bine și că nu mă va mai părăsi niciodată, iar apoi să-mi mângâie fața și să mă strangă în brațe atât de tare, încât să stoarcă din mine toată energia negativă acumulată în ultimul timp.

Așa că, am mai făcut o ultimă încercare. Cu ultimii stropi de voință, am format numărul ei. Plină de speranță, am așteptat să-mi raspundă. Și sună o dată. Și sună a doua oară. Și sună a 5-a oară, dar nu mi-a răspuns. În acel moment am închis, mi-am scos telefonul din priză și m-am închis în casă, în pat. M-am învelit din cap până-n picioare. M-am îndopat cu pastile de somn, iar în cele din urmă, am adormit. Au trecut câteva zile, nici nu mai știu cum a trecut timpul.

Dintr-o dată, mi se pare că aud niște pași. Da, era chiar ea! A băgat cheia în ușă, a deschis-o grăbită. O rază de soare puternic m-a trezit de tot. Și-a cerut mii de scuze, mi-a spus că a uitat de ea. Nu mi-a răspuns la telefon, era pe drum și nu l-a auzit. A venit de departe, din capătul opus al lumii, și i-a luat mai mult timp decât și-ar fi dorit. Dar nu a uitat de mine niciodată. S-a întors cu flori, m-a pupat grăbită și m-a scos din casă, unde am găsit o lume mult mai frumoasă.

Cerul e mai senin ca întotdeauna, iar zâmbetul ei e peste tot și a vrăjit lumea, a îmbătat-o cu fericire, a pus-o din nou în mișcare!

Nu mi-a venit să cred că după atâta timp, chiar s-a întors! Primăvara mea s-a întors de-adevăratelea, și mi-a înviat sufletul, trupul și pofta de viață. Adio, iarnă rece și gri! Primăvara mea e aici, și nu mai pleacă degrabă!

Am ajuns la o altă concluzie tragică: unde este mâncare, acolo se află și centrul Universului meu. Mă gândesc la mâncare mai des decât se gândesc bărbații la sex. Așa, de vreo 10 ori mai des.

Astfel, deși dimineața nu pot să mănânc altceva decât o țigară și o cafea cu mult lapte și o tonă de zahăr, după ora 12 deja începe Nomnom, dinozaurul din stomacul meu, să cânte după mâncare. Și urlă atât de tare încât, dacă aș sta acasă toată ziua, probabil că aș mânca într-una, până seara târziu. Și de fiecare dată când mănânc, am prostul obicei să bag în mine până mi se face rău. Iar apoi, mai mănânc puțin, să-mi treacă.

Sunt nopți în care mă trezesc în bucătărie, golind frigiderul. Sunt zile în care am 5 mese/zi, și mese, nu snack-uri! Sunt momente în care plec de acasă, după ce mănânc, și ajung într-un restaurant/fast-food/junk-food/birt cu sandvișuri. Și acolo, ghici ce fac? Exact!

Am ajuns într-un asemenea hal în care dacă există mâncare pe o rază de 50 de metri în jurul meu, nu mă pot abține să nu mă servesc. Dacă văd că cineva mănâncă, hop și eu! Că doar și eu aș mânca, că sunt slăbuță și crede lumea că acasă nu mănânc. Dar lumea se înșală! Ohooo, și încă ce se mai înșală lumea…

Uneori, toată chestia asta cu mâncatul mă face să mă simt pagubă pe lângă casa omului. Noroc că unii s-au mai obișnuit cu chestia asta. Mă întreabă dacă vreau să mănânc și eu, eu răspund că nu, ei spun că mint și până la urmă tot mănânc. Dar eu tot nașpa mă simt. Știi ce zic?

E greu, trebuie să recunosc! E greu să te chinui să pui 5 kg pe tine în 3 luni de zile, iar apoi să pierzi 2 într-un weekend, sau pe toate 5 din cauza unei răceli! Dar eu mănânc, și nu doar pentru că trebuie, ci pentru că îmi place!

Noaptea visez numai la mâncăruri, la mere coapte în zahăr ars, la brânzeturi aromate puternic, la prăjituri de casă și la plăcinte cu brânză dulce. Visez frigărui și pui copt la cuptor cu sos de ardei iute, la salate cu ceapă multă, chiar dacă după, probabil nu m-ar mai pupa nimeni o perioadă. Visez mirodenii și murături și compoturi si, si și… pfai, iar cântă Nomnom. Practic, mâncarea e singurul lucru normal la visele mele, că în rest sunt numai tâmpenii cu lumi paralele și relații eșuate.

Acuma gata cu prostiile, că mă duc să mânc o dărabă de clătite cu gem de caise. Bine?