Aberații cu subînțeles

Miro e aia mică mică

N-am mai fost cu sania de când aveam un metru înălţime şi mă scotea tata la plimbare. Acum, când în sfârşit este zăpadă suficientă să-mi aduc aminte de vremurile bune, nu mai am sanie.

În urmă cu vreo 7 ani, mi-a dispărut sania din beci. După ce cu puţin timp înainte îmi dispăruse pegas-ul în aceleaşi condiţii misterioase.

Lângă blocul meu este un… “deal”. Dar să nu vă imaginaţi că e deal dinăla mare. Pentru mine în acel moment era destul de măricel. Suficient cât să ţip când îmi dădeam drumul cu sania pe el. Acum îl urc într-un minut pe jos, sunt şi scări pe el. Şi e de fapt diferenţa de nivel dintre un pod şi strada mea, de vreo 25 de metri distanţă de la una la alta. Acum sunt garaje săpate în el şi lumea-şi plimbă căţeii pe cei câteva zeci de metri pătraţi rămaşi.

Dar când eram cu mult mai mică decât acum, acolo era ca la munte pentru mine. Cei 10 brăduţi plantaţi acolo erau ca o pădure pentru mine şi colegii mei de joacă, şi aveam nişte scenarii în cap de-i puteam depăşi pe Fraţii Grimm lejer. Aveam impresia că dacă treceam de primul brăduţ eram practic ca şi pierduţi în pădurice. Şi mai aveam impresia că dacă ne ascundeam după tulpina de 20 centimetri nu ne mai putea vedea nimeni.

Şi când se cam termina zăpada, pentru că făceam bulgări şi aruncam după maşinile care treceau pe acolo (ăştia micii de acum din zonă au preluat acest obicei), se forma un gheţuş lung de sus până jos. Pe care făceam “surfing” ca în filme, în picioare, până cădeam şi ne împrăştiam în toate direcţiile.

Ce vremuri! Acum mor de poftă să merg pe un deal adevărat cu sania. Dar nu o mai am.

Şi dacă o aveam… parcă-mi amintesc ceva de o sesiune în perioada asta.