Oamenii sunt de mai multe feluri. Sunt oameni proști, sunt oameni mai puțin proști, există un singur om deștept și care le știe pe toate, și, de obicei, acea persoană e nimeni alta decât cea care vorbește despre celelalte două categorii. Și prin aceste 3 tipuri de oameni, mai există unul, care se încadrează succesiv când într-o categorie, când într-alta, și anume, oamenii care sunt atât de dificili, încât nu-ți dai niciodată seama dacă vorbesc serios sau nu. Îi vom spune homo indescifraebilus.

Homo indescifraebilus are de obicei privirea pierdută în spațiu, lipsită de orice urmă de expresivitate, și o are așa tot timpul. Vorbește pe același ton al vocii și la nervi, și când zice un banc și, probabil, și când face dragoste cu o femeie, astfel încât nu poți știi niciodată dacă glumește, urlă sau face dragoste, drept urmare, la sfărșitul unei conversații cu o astfel de persoană, rămâi prost și te întrebi ce tren a trecut peste tine, iar, de obicei, ajungi la un răspuns destul de îndepărtat de adevăr.

Homo indescifraebilus e un fel de emo al personalitățiilor, întrucât pe dânsul nu-l înțelege “nimeni”, ba mai mult, se plânge în continuu în gândul său de această problemă a cărei rezolvare e atât de simplă, astfel încât ajunge să se închidă și mai mult în sine, își extirpă orice fel de emoție vizibilă și o aruncă la primul coș de gunoi. Degeaba îi zici că nu că Batman Batman, el o ține sus și tare că nu e așa, iar apoi se uită fix la primul stălp care îi apare în aria vizuală și refuză să mai scoată vreun cuvânt, oricât de sec. Iar atunci, tu rămâi din nou prost.

Indescifraebilus e bine îmbrăcat, știe să ajute pe alții, îl duce capul, de cele mai multe ori, mai mult decât pe alții,  moment în care migrează în categoria oamenilor mai puțin proști, însă e mereu singur, nu prea are grijă de el și se lasă mai mereu pe ultimul loc, iar asta îl plasează din nou în categoria oamenilor proști.

Când vorbește serios, poate purta o conversație coerentă din toate punctele de vedere și poate deveni unul din oamenii deștepți care le știu pe toate, însă când e vorba de glumit, toată lumea îl ia în serios, astfel creându-se un pseudo-complex al său, și se îngroapă în colțul lui să vorbească singur pe întuneric.

Te simți? Comentează! Nu te simți? Comenteză oricum!

Dându-l la o parte de Sfântul Valentin, pe care eu nu-l suport, la fel cum nu suport nicio altă sărbătoare creată de americani doar ca să-și crească ei vânzările, se apropie Dragobetele. El, Dragobetele, e de-al nostru. E “zeul” nostru al iubirii, al dragostei, e cel care ne umflă inimile în piept cât o pită, cel care ne face ochii să lucească.

Din punctul meu de vedere, această sărbătoare nu ar trebui să se limiteze doar la cuplurile fericite, pentru că sunt și ele așa de puține și de amărâte. Ar trebui, așadar, să scoatem ziua de 24 februarie din contextul duetului dintre un bărbat și o femeie, sau respectiv dintre două femei sau chiar dintre doi bărbați, oricât de deranjant ar putea suna ultima categorie. Să descoasem din context iubirea, adică să o descontextualizăm și să încercăm o nouă abordare.

Ei bine, chestia asta dubașă, pe numele ei “dragoste”, care seamănă tulburător de mult cu la fel de puternicul cuvânt “pacoste”, este sentimentul care ne dă peste cap. Și având în vedere că acest sentiment se naște în creier în aceeași zonă cu ura, eu una mă hotărăsc destul de greu care dintre cele două le simt în acest moment, așa că am se le combin, sperând astfel că mă scap de o bătaie de cap în plus.

Astfel, ne doresc tuturor ca de Dragobete să iubim cu toții pe toată lumea:

• Să iubim șoferii de autobus care ne tratează ca pe niște saci de cartofi, accelerând mereu înainte de a opri atât de brutal la stop sau în stații!
• Să iubim birturile în care prețurile sunt sub forma N,50 RON, de la care niciodată nu primim cei 0,50 RON rest!
• Să iubim vânzătoarele de la care primim rest caramele și gume de mestecat!
• Să ne iubim vecinii care fumează în lift!
• Să iubim gropile de pe drumuri, e semn că a venit primăvara!
• Să ne iubim prietenii care nu ne răspund niciodată la “esemeees”!
• Să iubim Dell Inspiron cu Win7 pe el, chiar dacă e incompatibil cu orice fel de microfon!
• Să iubim ploaia după ce ieșim cu mașinile din spălătorii!
• Să iubim “coechipierii” de la cozile de la plătit facturi!
• Să-l iubim pe Geoană! De data asta nu a mai țopăit!
• Să iubim cocălarii care ascultă manele pe telefon în public, la maxim “mânca-ți-aș!”
• Să iubim tipele care umblă cu ochelari de soare în cluburi!
• Să ne iubim pe noi când ne închidem afară din casă și stăm câte 3 ceasuri pe coridor până vine cineva acasă!
• Să ne iubim telefoanele când ni se închid, chiar dacă așteptăm un apel important!

Vă invit să veniți cu completări, iar, pe final, vă doresc multă, multă iubire!

Și ca să vă lămuresc și în legătură cu scopul întregii acțiuni, totul a pornit de la o discuție cu Lorand la o cafea și O’Ceapă a lui Adi Hădean în Irish, și întrebarea “Cum să-i spun că vreau, fără să-i spun, mai ales că nu știu nici eu ce  anume vreau?” Hopa!! Da, e vorba de un băiat anume, pe care nu o să vă zic cum îl cheamă, dar putem să-l numim, hmmm, Ruben Kislaki să zicem, care a și intrat în finală (citiți vă rog până la capăt, da?). În următoarele 2 ore am intrat pe prima ofertă de loc de muncă de programator, copy-paste, modificat și adaptat, iar la 12 fix i-am și dat drumul pe blog.

Știu, postul acesta de iubit a ridicat multe semne de întrebare, de îndoială și de multe alte chestii pe care nu are rost să vi le mai enumăr. Recunosc, profilul candidatului este perfect real și plauzibil, puteți întreba toate domnișoarele și vă vor confirma fără nicio ezitare! Cine nu și-ar dori un bărbat care să știe de toate? Dar cum bărbatul perfect nu există, nici nu mă așteptam ca el să apară, mai ales răspunzând la un anunț atât de tâmpit, pe internet! Iar dacă, prin absurd, s-ar fi întâmplat asta, probabil că l-aș fi trecut cu vederea, ținând cont de câte am pe cap momentan.  Dar dacă tot am început un lucru, l-am dus până la capăt și avem și un câștigător.

M-au făcut nebună, tristă, anormală, țicnită, tâmpită (ăsta a fost tâmpitu ăla, cum îl cheamă…  Jegu care mi-a refuzat inima ), mi-au spus că sunt cu bubă la cap, că vreau să mă mărit, că ar participa, dar îi e frică să nu câștige (care a crezut că m-am supărat și și-a cerut scuze și pe twitter și pe mail mai apoi, dragul de el!), că vreau să-mi strâng harem și multe alte nebunii. M-au întrebat alte 5 persoane dacă nu am cumva și un post de amant, că ei numai acolo vor să candideze. De asemenea, mi s-a mai pus întrebarea dacă nu accept și femei, sau dacă nu vreau un friend with benefits. Îmi pare rău, aceste posturi nu sunt disponibile momentan! ) Și, cu toate astea, nu mă prea interesează ce spun alții, noi să fim sănătoși, nu?

Daca @mironeasca isi cauta iubit eu accept aplicatii pentru postul de sugar daddy [via @soare]

@Mironeasca daca nu merge asa, poti sa mergi la nora pentru mama (mai exista emisiunea aia?) [via @ silviucacoveanu]

Mi-am dat demisia de la jobu actual și îs în preaviz. Pot să aplic pentru postu ăsta? [pe mail]

Cerul va suferi schimbări de personalitate. Local, vor fi precipitații de adrenalină. Vântul va sufla cu 23 înjurături/s, însă un fular anti-cretini vă poate salva de microbii nemiloși. Adrenalina însă va spulbera orice umbrelă.

Temperaturile sufletelor vor scădea în următoarele câteva zile, urmând ca, începând de săptămâna viitoare, să revină la “normal”, dacă, desigur, mai crede cineva în acest standard.

Nu uitați de vaccinul gripei-prostime! Virusul P205T se răspândește din ce în ce mai rapid, atacând sistemul nervos central, occipital, parietal, după care trece la cel genital.

Frigul ne va îngheța orice urmă de neuron lăsată nesupravegheată, așa că fiți cu ochii în 4!

Nu, încă nu am ales. Dar aveți puțină răbdare!

E gata și anul ăsta de căcat. Și într-un an de căcat, am avut parte numai de căcat, că doar fără nu simți că trăiești. Sau ceva de genul.

Și nu-l primești tot deodată, ci vine cu porția. Câte puțin în fiecare zi, sau puțin mai mult. Și din când în când, mai primești și câte o floare și un zâmbet. Dar dup-aia vine porția și le murdărește pe amândouă, fix înainte să le atingi. Și s-a mai dus o zi!

Și să vă explic eu cum să reziști porțiilor zilnice! Eu una, am învățat să am la mine un borcan. Și căști. Că dânsul, atunci când vine, scoate un sunet dinăla ca și bomba atomică, te avertizează cică. Și când aud sunetul, pun căștile, deschid borcanul, mi-l pun în cap, că, de obicei, aia e ținta, și aștept. Câteodată funcționează. De cele mai multe ori însă, nu.

Dar trecem de la maro la roz, și spun ca 2009 mi-a adus și lucruri frumoase. Puține, dar semnificative. Cel mai important pentru mine este faptul că am reușit să mă pun pe picioare, să renunț la emoții, și să cânt pe cont propriu. A fost multă muncă (și încă este), dar nu a fost în zadar. Mi-am adus primul premiu obținut singură, de la Bistrița Folk. E 3, dar e al meu, mi l-am muncit, și-l merit!

Țeluri? Am. Și sunt multe, grase și egoiste, exact cum ar trebui să fie, nu cum minte toată lumea că vrea. În anul ce vine vreau cam așa:

• Să scap de “borcan și căști”
• Să-mi ating zâmbetele și florile
• Să particip la toate festivalurile la care voi putea, și să dau totul, să le arăt ce numesc eu “suflet de la Cluj”
• Să-mi finalizez măcar un sfert din piesele începute
• Să ajung în Thessaloniki să-mi văd prietena cea mai bună
• Să învăț puțin să cânt la pian
• Să-mi găsesc inspirația, și să o găsesc la locul potrivit
• Să fac mai mult sport
• Să get a job

Ce NU am să fac în 2010:

• Nu mai fac compromisuri. Pentru nimic.
• Nu mai dorm ziua, ci noaptea, ca orice om normal
• Nu mai fumez (pe cât posibil, că e scump, dom’le!)
• Nu mai slăbesc (musai!)

Restul… nu se spun Așa că, hai “La mulți ani!” Și nu uitați borcanul!