Archive for February, 2011

Îți povestește despre ea cu lunile, o descrie în detaliu, despre formele ei, despre cum va ști să-i apese butoanele, despre lumina care o înconjoară de câte ori o vede în revistă, despre cum o urmărește pe tot internetul, cu o sete în fizic, iar apoi, brusc și pe neașteptate, îți spune cu o lacrimă de fericire pe obrazul stâng ”În sfârșit, e a mea!”.

Da. Are o jucărie nouă acum. Pe mine nu mă mai bagă în seamă.

De câteva zile, sunt nedezlipiți. O ia cu el peste tot, doarme cu ea, o așează cu grijă în aria lui vizuală și nu o scapă nicio secundă din ochi. Îi cânta, ca ea să-i ghicească piesa, o gâdilă fin și ea-i răspunde prompt tuturor comenzilor. Se joacă cu ea toată ziua.

Iubitul meu are o nouă jucărie: și-a luat smart-phone.

Degeaba îi vorbesc, nu mă mai ascultă. Toată atenția pe care mi-o acorda, cândva, mie, i-o acordă acum ei. Jucăriei, care este.

Ce, eu nu merit atenție? Doar pentru că nu am touch-screen și tastatură QWERTY, și nu îi spun ultimul meu status de pe facebook înainte să îi vorbesc asta nu înseamnă că sunt de ignorat? Și ce dacă nu mă poate programa la ce oră să îl trezesc și să vorbesc tot mai încet când mă atinge, și deloc când mă întorc cu spatele? Și ce dacă am nevoie de un calculator ca să caut pe google și nu pot să-i povestesc clipurile de pe YouTube? Și ce dacă nu dau un tweet când are ceva important de spus?

Așa nu se mai poate!