Beta 2.0
Archive for January, 2009
Curge mucul, frunza-n dungă
Jan 31st
Ce poate fi mai frumos decât să fii răcită tun, și aici când spun tun, a se înțelege că așa zboară plămânii mei când tușesc – ca din tun, hăpt pe când am și eu o vacanță menită să mă relaxeze, să mă destreseze și să mă facă să mă simt mai bine, oarecum, decât în timpul școlii? Ei bine, toată treaba asta pute. Stau de trei zile și cam tot atâtea nopți îngropată în batiste, antibiotice și ceai verde. Am văzut seria 2 și 3 din How I Met Your Mother, Amelie pentru a 4-a, a 5-a și a 6-a oară, și mi-am bătut propriul record la cel mai retardat joc ever – Bubbles. De vreo 4 sau 5 ori. Dorm ziua, iar noaptea mă joc sau mă uit la filme.
Dat fiind faptul că nasul mi-e mai înfundat decât economia românească, nu mai simt gustul mâncării. Adică simt, dar nu ce trebuie. Compotul de pere are gust de ananas, bananele au gust de aluat, iar chiftelele… astea încă nu mi-am dat seama a ce au gust, dar nu mi-au plăcut. Ciocolata are gust de a ce arată. Cred.
Cel mai ciudat e atunci când am febră. Am o obsesie după care îmi dau seama dacă am febră sau nu. Da! Se poate și așa ceva! Obsesia asta este aceea de a avea cearșaful, perna și pătura de pe mine perfect drepte, fără nicio cută. Dacă simt cuta, atâta mă tot prefac că o tot întind, până nu o mai simt. Și peste 2 minute simt alta. Și alta. ȘI ALTA ȘI ALTA! Și mă tot gândesc de unde draci beți apar atâtea cute? And the it hit me! AM FEBRĂ. Când am febră, nu pot să dorm pe cute. Nasolică.
Am ajuns să mă las de fumat fără voia mea, întrucât dacă îmi aprind o țigară și încerc să trag, nu reușesc. Deloc. Atât sunt de varză plămânii mei în acest moment. De la răceală. Va trece.
Ați strănutat vreodată de două ori în același timp? Eu da.
E aiurea să stai în casă atâta timp. Auzi toate tâmpeniile pe care le fac vecinii in timpul zilei când se gândesc că toată lumea e la serviciu/școală. Retardinho de la etajul 9 ajunge pe la 1 și se joacă baschet în casă. Eu stau la etajul 7, dar e irelevant, având în vedere că o aud și pe tanti de la parter care face vocalize de soprană. Iar prietenul nostru de la etajul 5 fluieră pe casa scării. Din nou. Unii vecini fac nebunii, bebelușul de sub mine plânge, câini de la etajul 5 latră, ce mai? Poți să dormi liniștit cu febră 39, durere de la măseaua de minte și 50 de variante de BAC pe care ar trebui să le fac până luni.
Totodată, acest articol este dovada vie a faptului că nu ar trebui să scriu dacă nu am inspirație. Așa că, nu mai scriu. Până nu voi avea ce.
Când voi fi mare, vreau să fiu mică
Jan 27th
Când eram mici mici, unii dintre noi mici și cu capul mare, Vlăduț mi-a dat o palmă pentru că i-am spus că nu-mi place Celine Dion. Și nu vă spun asta din amintirile proprii, ci din amintirile lui Vlăduț, care mi-a relatat întâmplarea vara trecută, pentru că eu eram mult prea mică și inocentă pe atunci ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Dar știu acum de ce întotdeauna dau înapoi. Vlăduțule, îți mulțumesc!
• Cine are capul mai mare? •
Știu că atunci când eram la grădiniță, într-o seară m-au uitat ai mei acolo până pe la ora 7-8. Deși grădinița la care eram eu e practic în spatele blocului. Și, de obicei când mă uitau, venea Vlăduț după mine cu tatăl său. Sau sister care era geloasă că mi se acorda mai multă atenție decât ei. De această dată nu a venit nimeni. Am plâns mult. De aceea întârziu eu în prezent.
După ce nu au mai suportat ai mei să dorm în aceeași cameră cu ei, m-au mutat cu sister în pat. Eram horror. Aveam toată colecția de casete cu MJ și cântam în pat după ce stingeau ai mei lumina. Îmi puneam leucoplast pe unghii că așa avea MJ pe coperta unui album pe vremea când era negru de la natură și constrastul făcea leucoplastul acela foarte vizibil. Noi două, eu cu soră-mea zic, nu cu MJ, ne-am bătut mult când eram mici. Și când spun mult voi nu veți ști niciodată cât anume. Adică ne băteam toată ziua. Și pentru orice. Tras de păr, vânătăi, palme, picioare în fund, tot pachetul cu tot cu bonusul de a fi întotdeauna EU de vină. Pentru că lovea ea prima, eu urlam, iar pe când să dau înapoi ai mei erau lângă mine . În amintirea vremurilor bune, din când în când ne batem și acum. Doar că ducem un fel de război psihologic.
Obișnuiam să umblu mai mult cu băieți pe la bloc. Ne jucam cu mașinuțele în noroi, jucam fotbal sau ne dădeam trânte pe deal. În clasa I înainte să ne facă pozele acelea cu harta în spate și cu pixul în mână, m-am tuns scurt. Periuță de scurt. Eram un băiețel cu cercei. Din nefericire nu m-am învățat minte și am repetat aceaastă greșeală de mai multe ori pe parcursul creșterii mele. Pot să vă spun așadar că jumătate din viață am trăit-o ca un bărbat adevărat. Mă rog, băiat adevărat. Și acum, thank god sunt ok. Un pic dusă acolo sus, dar ok. Și nu! NU am poze.
Am altele. Mai frumoase, peste care am dat poze azi. Am râs bine. Așadar, enjoy și nu râdeți prea tare 
Elevus neanderthalesis terminalus
Jan 13th
După o minunată zi de marți 13 am realizat cât haos există în jurul meu. Am ajuns să îmi fie frică să stau în propria-mi clasă. Să vă povestesc.
Cred că putem spune că atmosfera din Iad este divină față de cea din sala mea de clasă. La tot locul răsună strigăte de disperare, țipete haine, râsete vrăjitorești. Ne luptăm pentru ultimele bănci mai crunt decăt babele senile și tinerii obosiți de pe 30 la ora 14, după un număr prea mare de ore de matematici, informatici și alte atici, care ne macină ultimii neuroni încet și mult prea sigur. Presiunea bacului asupra psihicului unui elev aflat în faza terminală (exact! ca și la cancer, numai că, desigur v-ați dat seama, mă refer la clasa a douăsprezecea) îl face să se comporte precum un sălbatic primordial, decăzând pe scara evoluției până la neanderthalieni, poate chiar mai jos, la primatele care se luptă pentru a fi masculul dominant, în cazul de față, toate acestea se aplică și sexului feminin.
• Unul… peste aproximativ 230.000 de ani •
Câteodată, elevus neanderthalesis uită faptul că e biped și ajunge să se târască până sub cele mai îndepărtate și întunecate colțuri ale podiumului clasei pentru a obține media 5. Este în stare să îngrașe porcul în Ajun, respectiv cunoștiințele neacumulate pe parcursul a 4 ani, într-o perioadă de timp infimă, deși probabil că până la BAC oricum uită totul și ajunge să scrie că ” Poema «Miorița» circulă pe bază orală, adică nu a fost scrisă, din motive tehnice.” Dar trecem cu vederea, pentru că, în prezent, viitorul mai îndepărtat de ziua de mâine este irelevant.
Elevus neanderthalesis uită, în același timp, că este major și răspunzător de faptele sale, ajungând să dea din mâini și din picioare ca și un bebeluș după ce a fâcut caky pe dânsul, în momentul în care descoperă că cineva i-a mutat telefonul cu 2 cm mai la stânga (sau mai la dreapta, după preferințe) pe banca sa.
Lupta pentru mâncare este cea mai dură dintre toate. Pentru a supraviețui în această junglă citadină, elevus neanderthalesis este nevoit să își păzească merindele chiar cu prețul propriei vieți, căci predătorii stau și supraveghează orice mișcare, orice răsuflare, orice cocean de măr lăsat nesupravegheat, orice chiștoc de țigară mai lung de 0,5 cm, neezitând să își pornească atacul în orice moment, indiferent de câți homo sapiens sapiens care s-ar afla în imediatele împrejurimi ar putea fi răniți.
În același timp, există un elevus neanderthalensis sapiens care, spre deosebire de cel aflat pe o treaptă evolutivă inferioară, acesta nu are nici un fel de reacție. Acționează complet opus, și îl doare în vărful cel mai ascuțit de ceea ce se întâmplă în jurul său. Dacă a luat 1 în teză, își bagă p… iciorul și merge la culcare. Dacă rămâne corigent, își bagă celalalt picior. Depinzând de situație, are numai aceste 2 variante, și încă una, anume de a și le băga amândouă concomitent. Deși conștient CĂ CAncerul îi va da de cap, acesta profită din plin de ultimele sale momente ale vieții, petrecându-și timpul fie în Time Cafe, fie în Amsterdam, savurând o cafea alături de colegii de suferință, alinându-și, măcar pentru un moment, durerea sfărșitului inevitabil care se apropie cu fiecare secundă.
Finalul rămâne deschis, căci având pericole dispuse strategic în jurul nostru, în viața de zi cu zi, nu știi niciodată…
• Campania CNPBME – varianta pe 2009. Cu plăcere! •
TOP uăpt așchiuțe (după modelul șasă cai!)
Jan 12th
Am fost luată în derâdere de toate cunoștințele mele încă de mic copil pe seama greutății mele corporale, care este și normală, părerea mea, însă toate vorbele grele îndurate de-a lungul timpurilor mi-au lăsat traume psihice, fizice însă – nu, căci, deși mănânc toată ziua, câteodată (de cele mai multe ori de fapt) chiar și noaptea, în somn, de plictiseală, sau în orice alte împrejurări, nu am reușit să cresc în greutate, ba, chiar dimpotrivă, slăbesc fără să vreau și în mod irecuperabil.
Ei bine, dacă Darius spune ca este un corp gras, captiv într-o fire slabă, eu pot să spun ca sunt o fire grasă, captivă într-un corp slab.
Știu că sunt slabă, dar poate sunt slabă doar pentru că toți ceilalți sunt grași! Ei bine, greutatea aceasta ideală merge la mine în familie din generație în generație. Padre, uncheșu` Puiu de la București și… ei bine cam atât cunosc eu. Dar e trăsătură moștenită genetic, vă garantez! Plus, eu nu sunt complexată. Mie îmi place să fiu slabă. Mai ales că nu mă chinui absolut deloc, dar și pentru că unii/unele se chinuie să fie ca mine. Cei care nu reușesc, încep să facă glume.
Așadar, vă voi prezenta, în mare, câteva din glumele făcute pe seama mea de prietenii mei, mai mult sau mai puțin, însă nu există destui biți disponibili pe tot mapamondul cibernetic care să le cuprindă pe TOATE. Acestea sunt cele mai memorabile și le-am făcut un TOP 8 (top 10-urile au devenit clișee):
#8. Fizicienii mai râd de mine și așa:
” Cum știi că a apărut o gaură neagră? O vezi pe Miro cum zboară în cerc și apoi dispare. “
#7. Sportivii râd de mine așa:
” Când sare Miro în apă nu stropește, dar dispar valurile. “
#6. Fanii Chuck Norris râd de mine așa:
” Miro este singura persoană care îl poate învinge pe Chuck Norris. Oricât ar încerca să o lovească, nu o va nimeri, iar în cele din urmă se va înțepa. “
Ha. Ha ha.
#5. Tata râde de mine așa:
” Pot să mă uit la eclipsă prin tine. “
#4. Doctorii râd de mine așa:
” Dacă îți pun mâna pe burtă, îți ating coloana. “
#3. Fizicienii/matematicienii râd de mine așa:
“Când cazi, traiectoria ta ia forma unei parabole cu vârful orientat spre -∞, pornind din punctul A, descenzând până la vârful parabolei, urcând în punctul B, întorcăndu-se înapoi în vârful parabolei, iar apoi mișcarea se repetă, punctelor de pe parabolă modificându-li-se ordonata aproape insesizabil. “
Pe limbajul popular, eu cad ca o pană. Ca o pană nenorocită!
#2. Curioșii râd de mine așa:
” Tu cum îți deosebești fotografiile de radiografii? “
LATER EDIT: Am aflat și răspunsul: după fundal.
#1. Informaticienii râd de mine așa:
” Tu ești disponibilă numai în format 2D. Te-ai întors și-ai dispărut!”
Ual-i! Mi s-au spart ual-i-li, băi!
Jan 7th
Și ca să trecem direct la subiect, am văzut și eu, după mult timp în care am refuzat, filmul Wall-E. Așadar m-am pus cu Elnu foarte comozi la film ca să constatăm că nu am pornit subtitrarea. După film ne-am dat seama că nici nu am avut nevoie de subtitrare. Pentru că singurele cuvinte rostite au fost ”Wall-e”, ”Eva”/”Eve” și cuvintele oamenilor de pe navă care oricum nu mă interesau. Daaar, să revenim la începutul începuturilor.
Nu vă impacientați, nu am să vă povestesc tot filmul, ci doar lucrurile care mi-au atras mie atenția în mod deosebit, ceea ce se întâmplă rar, având în vedere că mie îmi trebuie să vizionez cel puțin 3/4 dintr-un film pentru a-mi da seama că l-am mai văzut cel puțin o dată. Cel puțin.
Și amu cică a fost odată un roboțel simpatic care, undeva în viitor, rămâne singur pe Pământ pentru a strânge gunoiul apocaliptic lăsat de oameni după ce au părăsit planeta pentru că nu mai exista oxigen și s-au refugiat cu toții pe o navetă gigant unde o firmă unică – gen Winny la noi, numai că acolo nu dispuneau de luxul concurenței – le-a brainwashuit creierele, sau, după preferințe, le-au spălat brainwashurile, alături de tehnologia avansată de care dispun, atunci în viitor, zic, transformându-se pe parcursul a doar câtorva generații în niște ființe cărora li s-au atrofiat oasele, asemeni lui Boneless Chicken, iar șuncile s-au înmulțit cu nerușinare, asemeni iepurilor, ajungând la o formă care aduce a chifteluțe, cu ochi, la scară crescătoare exponențial.
• Aceasta este o bere. Hâc! (cu dedicație specială) •
Ce ziceam? Aaaa, da! Roboțelul! Deci acest roboțel nu era un compactor de gunoi obișnuit. Nu gunoiul era obișnuit, ci roboțelu NU era. V-am zis că era compactor de gunoi, nu? Vă spun acum! Deci nu era un compactor de gunoi ca toate celelalte. Pe lângă faptul că, ei bine, compacta gunoi, el locuia în ceva garaj – din acela cum visează hipioții că vor avea pentru dubița lor hippie – în care colecta obiectele care îi păreau interesante. Acestea erau destul de diverse: de la cuburi ale lui Rubix, la telefoane mobile, inele de logodnă, sutiene, șamd.
Vaaaai! Ce am uitat să va spun! Deci Wall-E nu era singur, el locuia cu prietenul lui cel mai bun: un gândăcel. Care în același timp era și animalul lui de casă. Cum am putut să uit? Gândăcelul acela e toată pcita filmului… Ei bine, acest gândăcel scoate niște sunete foarte dubașe, dar și simpatice care colorează filmul și îi dă o nuanță hazlie la momente cheie. Tot gândăcelul l-a învățat pe Wall-E să aibă sentimente și astfel, la sosirea lui Eve, hormonii pixelați ai lui Wall-e o iau razna după donșoară, pentru care, asemeni oricărui bărbat disperat, ajunge să fugă prin toată galaxia pentru a-i câștiga dragostea eternă.
• Ca să știți despre cine e vorba •
Și ca să dormiți la noapte liniștiți, cei 2 traiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Și gândacul de asemenea.
Dar tot gândăcelul a fost cel mai tare!
