Am ajuns la concluzia că puținul meu timp liber e ineficient dispus, întrucât îmi ocupă până și timpul care nu e liber, și deci, e implicit ocupat într-un alt fel. Și cum altfel îmi petrec eu timpul, fie el liber sau nu, decât dormind? Dupămasa, care e jumătate timp liber-jumătate timp de-ălalalt, devine timp liber în totalitate pentru că în momentul în care adorm, timpul meu de învățat (da, cică asta ar trebui să fac până la BAC) devine timp de odihnă, și deci, un timp pierdut și totuși utilizat constructiv într-un oarecare fel. Dimineața ce se întâmplă? Firește, nu mă pot trezi, iar în loc să merg ca tot elevul de clasa a doișpea la școală, ajung să-mi petrec primele ore ale zilei într-o cafenea cu licoarea magică de rigoare, îndulcită excesiv pentru a mă trezi. Daaaar, când ajung și eu într-un final la școală, mă ia somnul numai când aud poveștile scumpei și dragei doamne profesoară de limba și literatura română. Soluția acestei dileme este simplă și se numește ”neah, fuck it!” ”acceptarea destinului”. Așadar, somn ușor!

• Așa doarme Cătălin pe autocar •

›∫‹

Primesc de bună voie și nesilită de nimeni, prin donație, un router wireless pentr‘ că am rămas în mod oficial fără internet în cameră. Sau în casă, respectiv oriunde altundeva decât pe calculatorul lui sister. Unde nu pot sta pentru că pe când ajung eu acasa, ea doarme sau… ceva de genu’.

›∫‹

De la ultimul articol încoace am avut… hmmm… să o numim ”plăcerea” de a întâlni diverși oameni ciudați pe stradă. Spre exemplu: într-o mașină parcată foarte dubaș hăpt în centrul Clujului ședea un nene. Și nenea ce făcea? Ei bine, aici m-a surprins îndemănarea sa. Știți cum femeile vorbesc la telefon, dau cu aspiratorul și își urmăresc telenovela preferată în același timp? Păi nenea ăsta al nost’ făcea exact la fel. Numa’ că citea de pe partitura luminată de lanterna pe care o ținea când cu o mână, când cu alta, cântând la un fluier-pe care îl ținea cu mâna care nu era pe lanternă, sau invers – după partitura cu pricina, ca, din când în când, să se mai și uite în jurul lui să-și dea seama că toate privirile trecătorilor sunt îndreptate spre el. Ceea ce a fost un caz aducător de zâmbete.

Dar.

Pe autobus, dimineață, frig bocnă, aglomerație, eu în întârziere. Până aici nimic nou. Lângă mine se așează un bătrânel. Trei metri mai încolo un altul. Și ce se gândesc ei să discute în gura mare și printre oameni stresați de frig, aglomerație, întârziere etc?

Bătrânel1: Am fost ieri la cimitir. Am zis că-mi pun interfon: când vine cineva în vizită, să-l invit înăuntru!
Bătrânel2: Serios? Eu încă nu mă gândesc la treburi d-astea.
Bătrânel1: Bla… Bla….

În fine… discuția a continuat pe tot parcursul drumului cu glume comuniste și de prost gust variind pe aceeași temă.

În rest bătrânici care se plimbă pe casa scării cu lanterna, bătrâni care se pun lângă mine pe autobus cu priviri dubașe și dornice de atenție (aici înghit în sec), cocălari beți criță în Janis care încearcă să sărute tot ce le sar în cale, cu prieten sau fără. Nu, mulțumesc.

Concluzie: SE DUCE DE RÂPĂ LUMEA ASTA NENOROCITĂ!